Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Viaţa „noastră cea de toate zilele” apud Varujan Vosganian

        de Valeriu Stancu

Pe măsură ce te afunzi în ispititoarea plămadă a nuvelelor lui Varujan Vosganian din volumul Povestiri despre oameni obişnuiţi, înţelegi un fapt existenţial pe cât de limpede, pe atât de adevărat: orice om, oricât de obişnuit, de simplu, de modest, de şters, poartă neobişnuitul în fiinţa sa; orice existenţă, oricât de întunecată, are partea ei de lumină; orice viaţă, oricât de anodină, de chinuită/chinuitoare poate avea momentele ei de strălucire, de mister, de zbucium, de răscoală şi, de ce nu?, de glorie.În fond, prin ce s-ar deosebi un Apostol Bologa, un Ilie Moromete, un Raskolnicov, un Rastignac de domnul Simion, un năpăstuit al iubirii neîmpărtăşite, sau de un bucătar întors de la muncă din Italia, de o pianistă paralitică, sau de un şofer de camion harnic şi, totodată, descurcăreţ cam la marginea legii –personaje cărora le dă viaţă Varujan –, sau de oricare om de pe stradă, ce nu şi-a găsit încă scriitorul care să-i înveşniceasc㠄clipa cea repede” ce i s-a dat?! Oricare dintre noi şi în orice clipă poate deveni unul dintre personajele cărora prozatorul român le rostuieşte destine, oricare dintre noi şi în orice clipă poate fi înveşnicit de strălucitoarea pană a creatorului care a îmbogăţit patrimoniul universal cu neasemuitul roman Cartea şoaptelor.

Emma Bovary şi Anna Karenina nu sunt două destine frânte, aşa cum fiecare din noi am întâlnit de-a lungul vieţii? De ce ar fi ele altfel decât o enigmatică Svetlana (personaj din Crucea Sudului), decât tulburat-tulburătoarea „Tanti Narcisa” (eroina nuvelei Tanti) sau decât o familiară vecină de bloc, o prezumtivă îngrijitoare de morminte sau o florăreasă din orice piaţă a oraşelor noastre?!

Scriitorul trebuie să ştie să găsească fărâma aceea de nemurire pe care, uneori fără să conştientizăm, o purtăm în suflet, iar marea reuşită a cărţii lui Varujan Vosganian este tocmai faptul că el a aflat scânteia ce arde chiar şi în fiinţa oamenilor obişnuiţi şi, asemenea regelui Midas, cel care prefăcea totul în aur, a transformat-o într-o flacără a înveşnicirii prin cuvânt. Astfel, el a metamorfozat oameni cu existenţă anostă, anonimă, nesemnificativă, în personaje memorabile, puternice, convingătoare, generatoare de tipologii, personaje de-a dreptul simbolice, care ne rămân în memoria afectivă numai şi numai datorită măiestriei autorului, ce le dă o altfel de viaţă decât cea hărăzită de realitatea din care le-a cules. Ideea nu este nouă (nu ştiu de ce gândul mă duce acum la Umiliţi şi obidiţi, cunoscutul, dar mai puţin cititul, roman al lui Fiodor Mihailovici Dostoievski), însă Varujan Vosganian este atât de convingător, eroii săi sunt atât de vii, de verosimili, de frecvent întâlniţi în viaţa de zi cu zi, încât, pur şi simplu, te captivează cu vieţile pe care le descrie şi te face să le trăieşti tu însuţi. Devii orfanul pus la poarta instituţiei la împlinirea vârstei de 18 ani, sau tatăl care vrea să răzbune frângerea destinului fiicei sale, răpită şi dusă în străinătate şi obligată să se prostitueze de o reţea de proxeneţi şi de traficanţi de carne vie, reţea condusă, ce oroare!, de un ofiţer de poliţie corupt, ori te regăseşti în funcţionarul mărunt, kafkian (aşa cum este Sebastian din nuvela Martiriul lui Sebastian), strivit – asemenea unui antologic personaj întruchipat de Chaplin în faimosul film Timpuri noi – de angrenajul unui sistem social destructiv, absurd, devorator, care-l transformă pe cel prins între nemiloasele sale roţi într-un robot desprins parcă din Charlotul pe care tocmai l-am amintit.

Paradoxal, prozatorul dă strălucire nu numai personajelor, ci – prin inspiraţia de a insista pe detaliul semnificativ, de care voi mai vorbi – chiar şi unor obiecte obişnuite, pe care le folosim în viaţa cea de toate zilele fără a le acorda decât importanţă utilitară. Cine şi-ar fi închipuit că Varujan poate închina impresionante pasaje, tulburător animiste, unui camion, unui lift, unui calculator, unei măşti de protecţie din timpul pandemiei sau unor entităţi pe care mulţi dintre noi nu le socotesc fiinţe: un cireş, un căţel... Dar, de la Colţ Alb şi, mai ales, de când Cinghiz Aitmatov (de măiestritul univers tematic şi stilistic al căruia confratele nostru este nebănuit de aproape) a scris o capodoperă dedicată unei iepe ce urma să fie „scoasă la pensie” dintr-o existenţă pe care alţii i-o croiseră (mă refer la bijuteria intitulată Adio, floare-galbenă), pentru mine nicio minune nu mai e nici imposibilă, nici de mirare, în lumea prozei.

Uluitoare sunt, în culegerea despre vieţile noastre aşa cum le vede Varujan, câteva caracteristici, despre care aş afirma că ţin de specificul scriiturii vosganiene, de vreme ce le-am întâlnit şi în precedentele sale apariţii editoriale: Statuia comandorului (Editura Ararat, Bucureşti, 1994), Cartea şoaptelor (Editura Polirom, Iaşi, 2009), Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Editura Polirom, Iaşi, 2013).Între acestea figurează: subtila evidenţiere a detaliului semnificativ; profunda şi persuasiva analiză psihologică a personajelor; transformarea omului de rînd, insignifiant, într-un erou memorabil; dezinvoltura cu care autorul se mişcă în orice mediu social descris; adaptarea stilului şi a lexicului la situaţiile şi mediile sociale descrise; spontaneitatea şi firescul dialogurilor ce sunt şi mijloace de caracterizare, discretă, dar precisă, a personajelor.

Infailibilitatea cu care autorul găseşte întotdeauna – şi pune în valoare – detaliul semnificativ ţine de un har pe care puţini prozatori îl au, însă, prin el, Varujan Vosganian transformă banalul cotidian, cenuşiul existenţial în spectaculosul neaşteptat care soarbe insul din mulţimea anonimă şi îl singularizează, preschimbându-l în unul dintre eroii importanţi ai cărţii, aşa cum se întâmplă în toate textele volumului. Prozatorul are „ochi de soacră”, căci vede ceea ce nouă, dacă am avea aceeaşi ţintă a privirii, ne-ar scăpa. Iar ceea ce vede ştie să analizeze, să redea, să personalizeze, să singularizeze, încât, după numai câteva cărţi de proză publicate, universul, tematica şi stilul său au devenit inconfundabile. Şi, fiindcă am amintit de stil şi de inconfundabila sa pecete, trebuie să subliniez faptul că există nuvele (Cireşica, Martiriul lui Sebastian, Unchiul Turi, Demascarea) ce propun cu succes o inedită, scânteietoare simbioză între „narativul” firesc, specific prozei, şi „dialogul teatralizat”, specific dramaturgiei, încât, judecând după fluenţa curgerii replicilor în pasajele dramatizate, putem aproape paria că în curând va ieşi la rampă şi dramaturgul Varujan Vosganian, spre o firească întregire a poetului şi prozatorului.

Nu intru în amănuntele faptice ale nuvelelor, e destul să spun c㠄poveştile” sunt atrăgătoare, antrenante, persuasive, cartea se citeşte „dintr-o suflare” şi, semn al harului, întâmplările şi personajele ei se înfig adânc şi durabil în sufletul cititorului. Un singur exemplu: Gabrielle Russier, profesoară de litere în Marsilia, se sinucide pe 1 septembrie 1969, punând astfel capăt imposibilei poveşti de dragoste pe care o trăia, în pofida opreliştilor de tot felul, împreună cu elevul ei Christian Rossi. Povestea a bulversat societatea franceză, tulburată deja de evenimentele din mai 1968, şi a inspirat filmul Mourir d’aimer şi cântecul omonim al inegalabilului cântăreţ francez de origine armeană Charles Aznavour. Un subiect oarecum asemănător are şi tulburătoarea nuvelă Tanti a scriitorului român, o poveste ţesută pe o tramă modernă ce se desfăşoară în paralel cu neverosimilul unei alte iubiri atemporale, ce părea, la rându-i, imposibilă, cea dintre Ioana şi Beniamin. Deşi pare a avea un subiect cunoscut, nuvela amintită este construită cu inspiraţia şi migala nepreţuită a unui orfevru din mâinile căruia iese o neasemuită bijuterie.

Cunoaşterea mediilor pe care autorul ne ajută să le traversăm şi să le înţelegem este uluitoare: atunci când eroii săi sunt nişte ciobani cu probleme legate nu doar de condiţia lor, ci şi de tulburările pe care viaţa societăţii româneşti le-a suportat în perioada postdecembristă, spui că autorul şi-a petrecut întreaga viaţă la stâne, dând oile-n strungă, mulgându-le şi prefăcând laptele în brânzeturi; dacă are în vedere dragostea neverosimilă dintre o profesoară universitară de fizică şi un distribuitor de pizza mai tânăr cu două decenii decât ea (subiect al deja invocatei nuvele Tanti), cititorul capătă convingerea că, în tinereţea sa, scriitorul de astăzi nu a făcut altceva decât să pedaleze prin oraş pentru a onora comenzile unor clienţi îndrăgostiţi de acest fel de pâine rotundă originară de prin Napoli, garnisită cu suc de roşii şi cu variate soiuri de brânză. În orice mediu, în orice situaţie şi-ar obliga scriitorul personajele să evolueze, acestea, asemenea lui, se simt „ŕ l’aise” între filele cărţii. Performanţă pe care foarte puţini prozatori reuşesc s-o atingă!

Alcătuită în opt ipostaze existenţiale – opt poveşti de viaţă simple şi sofisticate, năvalnice şi sinuoase, limpezi şi învolburate – Povestiri despre oameni obişnuiţi este o carte despre noi şi pentru noi (cititori şi, totodată, personaje, fiinţe oarecare, insignifiante, ale unui tulbure hotar de lume şi de vremi). Este cartea unei înlănţuiri de lumini şi umbre, aşa cum e însăşi viaţa, a unui cotidian pe care-l trăim, care ne invadează, dar pe care, de foarte multe ori, nu-l înţelegem, un cotidian tradus sufleteşte de autor cu uneltele măiestriei, pentru cei dedaţi la plăcuta şi folositoarea zăbavă a cetitului cărţilor. De aceea, frământările ei ne ajută să deprindem tălmăcirea „semnelor vremii” şi ale propriei existenţe.

 

Nr. 01 / 2023
Plânsul demiurgic al poeziei lui Ion Munteanu
de Florian Copcea

Inseparabilitatea faptelor şi valorilor
de Gabriel Coşoveanu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Grajdurile literaturii
de Cătălin Pavel

Regele Ferdinand – un portret pe voci
de Simona Preda

Dezordinea e binevenită (2)
de Gheorghe Grigurcu

O paralelă
de Nicolae Prelipceanu

Premiile Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2021

Un procuror vorbeşte. Memorie, istorie şi mai ce?
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. Platon (3)
de Cristian Pătrăşconiu

Atracţia contrariilor
de Dumitru Ungureanu

In memoriam Daniel Vighi

Câtă luciditate, atâta alienare
de Savu Popa

Şedința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Despre înalta pedagogie a poeziei
de Gabriel Nedelea

Narcoza poveştilor
de Gabriela Gheorghişor

Siberia de la capătul drumului
de Traian Dobrinescu

Pentru mine, Enescu e ca un vis împlinit altuturor românilor!
de Toma Enache

Care a fost cea mai frumoasă carte citită în 2022?
de Simona Preda

Povestiri despre oamenii obişnuiţi ai lumii de azi
de Mihaela Albu

In memoriam Ion Vlad

Viaţa „noastră cea de toate zilele” apud Varujan Vosganian
de Valeriu Stancu

A fost ce-a fost
de Gela Enea

Cartea pe care o citesc: În ţara minunilor de Crisula Ştefănescu
de Constantin Voinescu

Teatrul ca rezistenţă: neaşteptate gesturi de curaj
de Daniela Firescu

Ispăşire şi iertare
de Viorica Gligor

In honorem Prof. univ. dr. Doina Negomireanu
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Iubirea de transfer sau despre dependenţa de tragic
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Poarta cerului ciclul Străbătând secolele
de Éric-Emmanuel Schmitt

Ion Ţuculescu, repere biografice inedite
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri